Visez.

Visez. Închid ochii și plutesc spre lumi mai bune, acolo unde totul e diferit, e așa cum îmi doresc. E viața mea și mi-o trăiesc în sfârșit! Ah, am așteptat atâta timp să pot să închid ochii și să aterizez în lumea mea. Aici pot să înțeleg mai bine totul, de la Stele până la pământeni. Cu ochii închiși toate au un alt sens. Un extraterestru de aș fi, printre oameni nu aș vrea să mai cobor. Ar fi visul meu, să scap de tot ce mă doboară ca și muritor. De-ar fi așa ușor nu s-ar mai numi durere. Doare. Doare când trebuie să mă cert cu cei dragi, când sunt neînțeleasă și când nu înțeleg la rândul meu, doare când vad că persoanele se îndepărtează de mine, sau când eu sunt nevoită să o fac. Ăsta e mersul vieții de aici. Oare extratereștri de ce nu sunt triști? O fi așa bună viața lor ori știu ei să și-o trăiască altfel?! Haide, extraterestrule, du-mă acolo sus la tine! Încă visez. Visează și tu!

Emoții

Nu credeam vreodată că inimile umane pot să se unească în cel mai frumos lanț al iubirii. Când ai apărut în viața mea am descoperit că dragostea nu poate fi înțeleasă de pământeni. E un sentiment divin, mai presus de lumea de aici, de jos. Poate de pe Jupiter sau Marte aș reuși să o simt la intensitatea maximă. Vreau să ajung printre Stele să pot să mă bucur de ele, de iubire, de dorința de a fi extraterestru măcar pentru un moment. Să-ți simt iubirea

Trecere în divinitate

Totul e pustiu
Oamenii sunt tot mai reci
Nu mai caută rimele
Îi atrag măsurile.
Nu mă regăsesc în ei
M-ascund
Dispar.
Încă trăiesc…
Aștept să mi se taie ața
S-ajung la Cel ce mă iubește
E-al meu
Al Lui… voi fi mereu.
Și s-a desprins
Dar nu mă doare
Fiindcă plutesc spre depărtare.
Un loc mai bun
Și mai divin.
Nu mai trăiesc,
Dar sufeltul există
În eternitate.

Eșec

Îngerii m-au părăsit
Un demon am devenit,
I-am distrus pe toți deodată
Și-am rămas doar cu-a mea soartă.
Îmi căutam un țel în viață
De-a mai putea iubi o dată,
Și mi-am dorit ceva frumos
Dar totu’-a fost exact pe dos…

Povestea unui eu

Thanks for joining me!

post

Ar trebui să mă prezint la fel cum ar face orice om normal. Nu contează cine sunt, nu, chiar nu contează. Aș putea fi persoana pe care o ai alături de o viață întreagă, vecinul de la 3 sau poate chiar o persoană care vinde înghețată la colț de stradă. Sincer! Aș putea fi o fată sau un băiat, ar putea să mă cheme oricum: Andreea, Laurențiu, Sergiu. Aș putea fi chiar tu dacă te regăsești în aceste rânduri, iar aceasta ar putea fi chiar povestea ta.
Totul începuse în `98, vara. An greu, secetos, nu prea bun în ale recoltelor. Într-o zi banală de 13 iulie, după multe ore de chin, luase naștere o fetiță grăsuță, semăna cu mama. Tatăl, în tot acest timp se plimba, mergea undeva pe drum, sau se târea. Eh, nu mai știa nici el, îl luase cu amețeli de la atâta apă magică.
Primii 2-3 ani erau atât de frumoși, parcă erau desprinși din poveștile cu zâne, cu lumi frumos colorate. Între timp se lăsase și capul familiei de băut, începuse să fie mai iubitor cu familia. Oamenii îi vedeau ca pe o familie exemplară. Mai trecuseră un an, doi, trei, patru. Totul luase o altfel de întorsătură. Tatăl se reapucase de băut, avea deja această „pasiune” în sânge, începuse să aibă o viață dublă, să întrețină relații sexuale cu o altă persoană, iar când se certa cu aceasta, venea acasă și își descărca nervii pe soție și fetiță aruncându-le cuvinte grele. Dar fata crescuse, avea nevoie de afecțiune, iubire și îngrijire, nu de certuri, înjurături, bătăi, beții și isterii. Nimeni nu o înțelegea și nimeni nu îi oferea ce avea ea nevoie. Certuri după certuri, bătăi după bătăi, nu mai înțelegea ce se întâmplă. Totuși încă era mică pentru o realitate atât de cruntă. Avea 7 anișori. Nu știa dacă tot ce i se întâmplă e realitate sau se întâmplă doar în filmul din mintea ei. Film la care o forța tatăl ei să se uite mereu când venea acasă obosit. Nu obosit de la muncă, ci de la drumul prea greu de străbătut după atâtea momente euforice. De multe ori când se pornea cearta intervenise mama ei pentru a o salva din mainile malefice ale tatălui, dar nu putea face nimic, doar să îl enerveze și mai tare și să agraveze situația. Uneori fata reușea să se ascundă sssub pat și tremurând de frică își ținea strâns în brațe jucăria preferată, singura aliată în momentele grele, singura care i-a vazut fiecare lacrimă prelingandu-i-se pe obrăjor. Auzea cum tatăl scuipă înjurături și o bate pe cea mai importantă ființă din viața ei – mama.
Se simțea atât de singură, de neînțeleasă și neiubită. Nu știa ce trebuie să facă. Parcă toate momentele trăite lângă părinți făceau parte dintr-un coșmar, un coșmar de care nu mai scăpa, însă întâmplările erau atât de reale și lăsau urme al dracului de urâte și de adânci. Erau prea dureroase pentru o fată atât de mică și nevinovată și nu era nimeni cine să o ajute. Se închidea în ea, singurul lucru care o ajuta era plânsul, își găsea refugiul în asta. Dar tata de fiecare dată când o găsea plangând striga la ea și o critica spunânsu-i că e o persoană slabă și că plânge pentru nimicuri. Ea nu mai suporta aceste reproșuri. Efectiv nu înțelegea de ce tatăl ei nu poate fi ca orice alt tată. De ce al ei bea, el răspundea că îl calmează, îl relaxează, dar nu pare a fi așa. Nu înțelegea ea multe, însă simțea nevoia să plângă, îi făcea bine, ieșea explozia de sentimente din ea. Până prin 2010 o ținuse tot asa, când părinții ei au luat decizia de a divorța, dându-și seama că în felul acesta fetița lor nu poate avea un viitor și o educație bună. Cu toate că acum poate era prea târziu. Acum avea 12 ani, înțelegea mai bine viața, se maturizase brusc, obligată de împrejurimi, era conștientă și putea să aleagă singură cu care dintre părinți vrea să rămână. A ales-o pe mamă, iar tatăl a decis să rupă orice relație cu cele două și să nu-și mai viziteze copilul niciodată.
Chiar dacă această separare de tată îi făcuse un bine, începuse să plângă tot mai des. Parcă îi parea rău, o durea. Mama i-ar fi fost alături, dar nu avea puterea să se deschidă în fața ei. Următorul an a fost foarte ciudat. Absența tatălui o măcina zilnic, îi era greu să se obișnuiască cu asta, nu pentru că îi era dor de bătaie, ci pentru că nu se putea acomoda într-o lume fizică atât de liniștită, de perfectă, pe când lumea din mintea ei era îngrădită de un haos total și plină de întrebări la care încă ea caută răspuns, dar în zadar. Se încurca în gânduri, în amintiri, în probleme trecute, pe care nu le putea da uitării pentru că îi făcuse deja urme adânci în suflet. Îi era cuprins de întuneric, unde păianjenii încearcă să își facă pânza lor care să dea un ton de gri, dar degeaba, ici-colo tot rămânând niște pete negre care nu vor dispărea niciodată, pete care nu vor deveni niciodată roz, și nici măcar gri.
Acum fata crescuse, devenise o adevărată domnișoară. Aproape 14 ani…iar un examen de capacitate îi stătea în față. Examen pe care l-a luat cu brio, pentru că în ciuda problemelor prin care a trecut aceasta se ținea de învățătură și dorea să îți facă mama mândră de ea, conștientă că nici mama ei nu dusese o viață ușoară. Măcar asta să îi aducă puțină fericire pe chipul ei mic, slăbit și fin, cu ochi strălucitori, însă cu un suflet întunecat de griji și probleme. Mama își dorea ca domnișoara ei să nu ducă lipsă de nimic și să nu simtă absența tatălui din viața ei. Reușise în mare parte să îi ofere orice, însă omise un lucru important – afecțiunea, lucru lipsit din viața ei încă de mică – poate că acum se simțea mai iubită, însă afecțiunea pierdută în acești ani nu o va mai putea recupera niciodată.
O vacanță de vară la fel de monotonă și obișnuită ca în fiecare an își făcuse din nou apariția. Trecuse repede, iar lista cu realizările din vacanță era la fel de goală ca la începutul verii. Un nou an de școală, un an mai bun speram și cu mai multe realizări îi luminează viața fetei. Școala, singurul loc în care tânăra se simțea bine și avea cu cine să își mai petreacă timpul.
Un misterios băiat îi frământa de ceva timp gândurile fetei. Era un prim caz de acest gen din viața ei, nu știa cum să reacționeze și nici cum să trateze situația. Nu avea cu cine să împărtășească această experiență, așa că a făcut ce a simțit. Își petrecea nopțile gândindu-se la fiecare detaliu și a pus în balanță atât punctele pozitive cât și pe cele negative. Dar toți știm, când ești îndrăgostit mai omiți câteva aspecte negative, e inevitabil. E prima iubire, o dragoste oarbă. Era un băiat frumos, înalt, cu început de barbă, nu foarte slab, un corp atletic, ochii parcă îi erau niște pietre prețioase ce străluceau în bătaia soarelui – limpezi și strălucitori – îi priveai și te simțeai ca pe o insulă admirând valurile oceanului. Freza ca toți șmecherașii, dar părea liniștit și respectuos. Poate chiar timid, nimeni nu știa cu adevărat ce ascunde în adâncul sufletului. Avea un anturaj nu tocmai plăcut ochiului, amici fumați, băuți, însă el parcă nu se încadra printre ei. Era diferit. Uneori retras, alteori era sufletul petrecerii. I-ar fi plăcut să îl cunoască mai bine, îl vedea doar pe holul școlii, dar și când îl zărea, se oprea pentru câteva secunde, i se tăia răsuflarea și îl analiza din cap până în picioare. Acestea au fost ultimele gânduri cu care adormise.
O nouă zi la fel de plictisitoare își făcea prezența. Aceeași trezire bruscă, acelașii chip somnoros și trist, aceași fată rebelă și o altă zi de școală. După terminara cursurilor pentru a mai evita din rutină se hotărăște să meargă până la cafeneaua din oraș – singură – nu avuse pe nimeni. Dar își luase cu ea cartea preferată, măcar aceasta să îi țină companie. Ajunsă la cafenea își caută o masă liberă, retrasă într-un colțișor, își comandă o cafea, își scoase cartea, își aprinse o ultimă țigară – așa zicea mereu, ultima – și începuse să citească. Trecuseră 20 de minute, își mai comandase o cafea și își mai aprinseră o țigară, probabil nici asta nu era să fie ultima. Cartea îi stârnea interesul așa că nu s-a oprit nici din citit. O ținuse tot așa câteva minute bune, captându-i atenția din ce în ce mai mult. Nu peste mult timp, printre rândurile interesante pe care le citea, se rătăcise un Scuză-mă, pot să mă așez aici?. Fata ușor deranjată de această întrerupere bruscă, mai trage un fum din țigară și își ridică privirea. Spre surprinderea ei, deranjul nu mai părea a fi un deranj. Privirea îi era acaparată de o apariție neașteptată, dar dorită de mult. Rămăsese mută, ațintită cu privirea asupra lui, răspunzând aprobator dând din cap. Închisese imediat cartea și se făcuse interesată doar de băiat. Hei, cunosc privirea asta, mereu când trec pe langă tine pe holul școlii mă privești la fel de intens!, exclamă băiatul mângâindu-i blajin obrazul îmbujorat. Fetei tot nu îi venea să creadă ce i se întâmplă și devenise tot mai timidă. Părea un vis. De ce toate aceste gesturi în preajma mea?, mai adăugă nedumerit băiatul. Fata își face curaj și cu o voce tremurândă îi șoptise Te iubesc. După aceste spuse, răspunsul băiatului era de neașteptat Fetițo, nici nu mă cunoști, tu ști ce e iubirea? o întrebase cu nedumerire în glas, primind un răspuns prompt: Nu, dar cred că pot afla alături de tine. Băiatul se repezi în a o judeca, uimit de cele auzite și spune Pari a fi o fată de cartier, atât de mică și cu țigara în mână, dar în același timp pari interesată de lectură. Multe lucruri care nu se leagă, ești ușor misterioasă. Fata puțin deranjată de spusele acestuia răspunde clar și răspicat Nu, te rog, încetează! Nu îmi cunoști povestea, hai să ne cunoaștem și vedem apoi ce părere îți faci despre mine!. Băiatul era de acord cu propunerea fetei, iar ca un prim sfat îi spusese: Iubirea e atunci când îl vezi pe el, inima îți coboară în stomac și mii de fluturi se zbat cu putere în interiorul tău, încercând să caute calea de evadare. E atunci când un fior îți străbate trupul din cap până în picioare și simți că plutești, că zbori. Tot ce vrei e să fii cu el, să îi simți căldura, să îi atingi fin obrazul, să îl pupi pe frunte, să te joci cu părul lui, vrei să te lipești cu toată ființa de el și să vă teleportați într-o lume paralelă, perfectă pentru voi. Unde nimeni și nimic nu va cunoaște și nu va judecă. Să fiți doar voi doi, într-o lume nouă, necunoscută, să o explorați și să îi cunoașteti frumusețile, dar și greutățile. Sper că te-am ajutat puțin, meditează la asta! Ne mai auzim pe internet, o zi frumoasă!. Acestea i-au fost ultimele cuvinte, îndreptându-se cu pași repezi spre ieșirea din cafenea, astfel încât fata nu mai apucase să spună nimic.